Articol in VIP despre expozitia "Bucuresti regasit"

George Dumitriu la "Omul priceput", TV Trinitas

Vezi prezentarea la: Monitorul Oficial

Formula AS: Fotogenia Culturii

George Dumitriu - "Transforma-ti visul intr-un mesaj catre Dumnezeu" * Fotograf de arta, este autorul celor mai frumoase albume dedicate patrimoniului national. O istorie in imagini, scrisa cu lumina, devotament si pasiunea unei meserii transformate in bratara de aur *

Unii îşi iau maşini, eu visez să-mi cumpar un coleopter să posez monumente...

Brindusa Armanca in dialog cu George Dumitriu ( interviu aparut in  12 august 2005 in ziarului Ziua )

Mereu cu o geanta plina de aparate pe umar si pregatit de drum, George Dumitriu este un fotograf special, care arata lumii vestigiile civilizatiei romanesti. Tezaurul de la Pietroasa sau Columna, complexul de la Adamclisi sau monumente iudaice din Romania – acestea din urma fiind cea mai recenta expozitie a Muzeului de Istorie la care a participat -, sunt restituite in imagini migaloase, dupa saptamani de studiu. S-a bucurat ca National Geographic i-a pus o fotografie pe coperta, dar cel mai intens vis al sau este sa redea misterul obiectelor stravechi si sa traduca limbajul lor nedescifrat.

 

Cum ati ajuns sa va specializati in fotografia obiectelor de patrimoniu? Nu cred ca aveti prea multi emuli in tara …

 

Inainte de Revolutie, fiindca bunicii din partea tatalui au fost deportati in Baragan, deci nu avem dosar bun, nu am putut intra la aviatie. Facusem sport, atletism, fotbal si handbal, nu aveam emotii la capitolul acesta, asa ca m-am inscris la Institutul Militar din Buzau, fiindca pe atunci exista o singura scoala si pentru aviatia militara si pentru cea civila. Am trecut cu bine probele si m-am pomenit ca am fost respins la proba medical-sportiva. Adica acolo unde nu aveam cum sa fiu respins. Nu va spun ce dezamagire a fost pentru mine. Am considerat ca e o eroare, m-am dus la Comisariat sa contest si acolo un capitan m-a abordat, cu inteles: “Ce pacat, mai baiete, ca unii mananca agurida si urmasilor li se strepezesc dintii !”. N-am inteles aluzia, asa ca i-am cerut sa nu-mi vorbeasca in parabole. S-a uitat insistent si mi-a zis “O faci pe prostul, chiar nu stii nimic despre bunici?”. Asa am aflat si eu despre efectele dosarului.  

 

Parintii nu va spusesera nimic din povestile familiei?

 

Interesant, probabil pentru a ne ocroti, parintii nu ne spusesera despre deportarea bunicilor. De aceea nici nu intelegeam de ce ma strigau copiii locului – eu provin din Targul Bujor, de langa Galati – “chiaburul”. Acum aflasem ca bunicul, un om gospodar care facuse avere, fusese chiabur. Nu stiam de ce bunicul meu era tacut ca un Sfinx. Privea tot timpul undeva in departare, era marcat de tristete, dar credeam ca era trist ca bunica murise. Cand am ajuns la liceu, m-a luat si m-a rugat insistent ca in viata sa nu fac niciodata politica.

 

Si la fotografie cum ati ajuns ?

 

Parintii mi-au povestit ca pe la varsta de trei ani m-au dus intr-un studio sa ma pozeze si eram atat de impresionat de ce era acolo, incat am inceput sa trag de aparate, de lampi, eram fascinat. Prima data cand am inteles ce inseamna fotografia a fost la scoala cand a venit cineva, ne-a facut fotografii si ne-a explicat cum functioneaza dracia. Prima mea developare a fost in pivnita casei, ceva foarte nostim, pentru ca nu aveam camera obscura si a trebuit sa improvizam, impreuna cu un prieten. Dupa ce m-au respins de la aviatie, m-am gandit sa fac psihologie. Am fost respins si de aici fiindca nu aveam recomandare de la judet. O noua infrangere. Am stat acasa, am invatat sa altoiesc pomi, am umplut curtea de trandafiri si, fiindca am avut satisfactii, mi-am spus ca ma voi duce acolo unde dosarul familiei nu ma poate afecta: la Horticultura. Acolo insa trebuia adeverinta ca am lucrat 5 ani la CAP. M-am simtit parca plutind fara reper intr-o baltoaca din care nu mai puteam sa ies. Refugiul meu a fost in fotografie. In fotografie se intalnesc mai multe cunostinte legate de fizica, de chimie, de arta, trebuie sa le stapanesti pe toate, si pentru ca aveam afinitati cu tehnica, probabil ca a fost instrumentul care mi-a dat mai mult curaj. In liceu la cenaclu faceam expozitii. Momentul decisiv a fost insa intalnirea mea cu filmul “Blow up”. Exista mai multi fotografi care au declarat ca acest film a avut o contributie esentiala in cariera lor. Ce era absolut incredibil era ca acel fotograf lucra cu aparat Hasselblad in studio si cu Nikon in exterior.

 

De ce este asa incredibil?

 

Pentru ca eu, abia dupa 17 ani de asteptare, am ajuns sa pot pune mana pe astfel de aparate. Era foarte complicat sa faci fotografie profesionista in Romania anilor ‘70: nu erau carti, nu erau scoli, singura scoala de pe langa Academia de Film fusese desfiintata, asa ca am studiat pe cont propriu. Am adus dintr-o calatorie la Leningrad o carte despre studiul luminii. Ca sa pot sa inteleg, m-am dus in Rotonda Bucurestiului si am studiat personalitatile in functie de cum se orienteaza. Primul aparat l-am cumparat din bursa mea de liceean, la care am adaugat bursa altor doi colegi.

 

Ati numit fotografia un refugiu. Asta a si ramas?

 

Pentru perioada aceea de dezamagiri a fost ca un refugiu, pentru ca pe atunci faceam fotografii pentru prieteni. Nu le venea sa creada ca le faceam dezinteresat, le ofeream gratuit. Insa pentru ca a trebuit sa si traiesc din ceva, am lucrat fotografie tehnica intr-un colectiv de cercetare in domeniul ergonomiei muncii. Am facut hectare cu tehnica noua, toate expozitiile care se organizau in Bucuresti pentru diverse vizite.

 

Si nu era plictisitor sa pozezi asa ceva?

 

Era si nu era, pentru ca utilajele si aparatele pe care trebuia sa le fotografiez nu erau usor de abordat, trebuia puse in valoare intr-un mod cat se poate de corect si atunci aparea provocarea tehnica, nu artistica. Imi bateam capul cu unghiulatia, cu lumina etc. asa incat sa se inteleaga ceva din pozele alea. Ma rasfatam in zona artei doar atunci cand plecam in vreo calatorie. Trebuie sa va spun ca aparatul meu de fotografiat m-a ajutat sa calatoresc chiar din copilarie, ma luau in excursii sa fac poze, la intoarcere developam totul, imparteam fotografiile si ajungeam sa imi acopar cheltuielile fara bani de acasa, pentru ca noi am fost patru frati, doi baieti si doua fete, deci nu era simplu sa ne tina pe la scoli.

 

Ce v-a invatat fotografia tehnica?

 

M-a obligat sa fiu cat se poate de exigent, sa gasesc solutii chiar pentru obiecte imposibile si sa duc pana la performanta fiecare detaliu al fotografiei. Am descoperit mai tarziu ca o propozitie a lui Vicor Hugo se potriveste crezului meu despre fotografie: “Frumosul e atat de necesar ca si utilul”. Pe mine asta m-a calauzit tot timpul si de aceea am fugit de tot ceea ce este obstructionist, de tot ceea ce este distructiv, iar momentul in care am inceput sa fotografiez obiecte de tezaur, obiecte de patrimoniu, am inteles ca ma apropii de crezul meu.

 

Cine v-a indemnat sa priviti tezaurul sau obiectele vechi?

 

 V-am spus ca faceam fotografie ca refugiu, ca pasiune, ca hobby . A venit Revolutia si am avut sansa sa public doua articole in “Romania libera”, cu fotografie si text. Presa era o fascinatie, toti voiau sa fie ziaristi, sa publice ceva. Inainte de ‘90 imi aparusera fotografii intr-o singura carte, “Itinerarii arheologice banatene”, am lucrat cu Luminita Munteanu, care avea sa devina sotia mea. Am fost foarte marcat fiindca s-au impus niste restrictii acolo: nu era voie sa apara termenul si imaginea de biserica. Trebuia sa gandesti o fotografie asa incat sa se vada corpul edificiului. dar nu cu cruce. Dupa revolutie am cochetat cu ideea sa intru in presa, dar m-a lecuit mineriada, cand au tabarat pe mine cu pumnii fiindca m-au vazut cu aparate si au crezut ca sunt arme.

 

Cu asta s-a incheiat cariera dvs. de fotoreporter, nu-i asa?

 

In noaptea aceea cat am stat in cladirea Guvernului si a trebuit sa demonstrez cu filmul ca nu am facusem decat niste amarate de poze, am decis ca nu vreau sa continui ca fotoreporter. O sansa a aparut cand s-a scos la concurs postul de fotograf in cadrul Sectiei de cercetare aerofotogrametrica de la Directia monumentelor, ansamblurilor si siturilor istorice care se reinfiintase, pentru ca fusese desfiintata in 1977. M-am prezentat, la concurs, s-au uitat putin ciudat la mine, m-au intrebat ce experienta aveam in fotografia de zbor, dar le-am raspuns ca n-am sa dezamagesc. Am fost acceptat cu punctaj maxim. Era primul concurs in libertate unde nu m-au intrebat de bunici, dosar etc. si nu va spun ce bucurie imensa am avut.

 

Plus ca va intalneati cu zborul, alt vis …

 

Exact! In momentul in care m-am regasit in laboratorul Sectiei de Cercetare Aeriana in Arheologie, la prima intalnire cu aparatul Hasselblad, cel din filmul “Blow-up”, am inceput sa vorbesc singur. Tineam Hasselbladul in mana si plangeam ca un copil. Mai departe, am turat motoarele la maxim, nu ma mai interesa politica de strada. Au venit imediat si primele succese. Am fost inclus intr-un proiect romano-german de inventariere a monumentelor istorice in Transilvania, in satele parasite de sasi, o experienta absolut uluitoare. Seful proiectului, Cristoph Machat nascut la Sighisoara si emigrat in Germania, a avut incredere in niste oameni fara experienta de ani de zile in spate. La Directia Monumentelor Istorice exista personal calificat cu traditie in domeniu, dar nu si fotograf, deci s-a format o echipa cu istorici, istorici de arta, arhitecti, restauratori. In sapte ani de zile, am parcurs peste 150 de sate sasesti, am pozat monumente, obiecte. Pentru mine acesta a fost nu doar un experiment profesional, ci si unul uman, fiindca m-am intalnit cu un alt mod de a privi relatiile interumane, pe baza de incredere, ceea ce la noi nu se practica: era o intreaga birocratie pentru fiecare film sau hartie fotografica.

 

Asta e experienta cu sasii, dar cum a fost experienta zburatului?

 

Ceva mai spectaculos nu se putea intampla in viata mea. Datorita lipsei de bani nu s-au putut face cercetari aeriene, insa datorita unui om au energie, directorul Gavrila Simion de la Complexul muzeal Tulcea, am avut si aceasta bucurie. In proiectul cu sasii pusesem la cale sa facem fotografii din avion pentru monumentele din Transilvania, dar pana la urma au apelat la un elvetian consacrat in asa ceva. Mi-am zis atunci ca nu voi putea niciodata sa ma specializez in asa ceva, fiindca nu-s conditii. Directorul Simion s-a zbatut si a obtinut dreptul de a survola Dobrogea cu un avion de imprastiat ingrasaminte chimice. Era prea scump un elicopter. Va rog sa ma credeti ca o experienta mai traznita, de sinucigas, cu o masinarie care facea ca o caruta stricata, nu puteam sa-mi imaginez. Am facut niste fotografii extraordinare ale sitului arheologic din Dobrogea. Toata lumea a spus “ar fi pacat sa nu fie puse in valoare”. Intr-un tarziu pozele au fost expuse intr-o expozitie si minimal valorificate in altele, dar aproape nu ma mai interesa. N-am incetat sa caut solutii, am vorbit si cu Iustin Capra, inventatorul “coleopterului”, un mini-elicopter cu doua locuri, omologat inainte de 1989. Unii isi iau masini, eu visez sa-mi iau un coleopter sa pozez monumete.

 

Ce ati fotografia daca l-ati avea?

 

Peisajul din Romania e mirific, trebuie sa-l descoperi si tocmai asta este misiunea fotografului ca sa ofere din lumea reala ceea ce omul nu observa: un detaliu, o lumina, un chip. Dar pe mine ma atrage mai mult ca orice peisajul cultural. M-as duce la cetatile dacice. Am in “National Geographic”, in numarul care trateaza controversele despre daci, cateva imagini cu obiecte ale civilizatiei dacice.

 

V-a indemnat cineva sa le vedeti, sa le studiati?

 

Un moment esential din activitatea mea a fost intalnirea cu doamna prof. dr. Lucia Marinescu, pe vremea aceea directoarea Muzeului National de Istorie. Intalnirea mea cu arheologii se produsese, i-am ajutat cat am putut fiindca plecau in strainatate la diverse conferinte si nu aveau diapozitive ale obiectelor de patrimoniu, sa le poata arata lumii si pune in valoare. Eram indignat si mahnit ca cercetatorii nostri nu aveau o ilustratie corespunzatoare. S-a intamplat ca doamna Marinescu sa mearga in Italia cu imagini de pe Columna facute de mine si spre surpriza ei tocmai italienii s-au aratat uluiti spunand ca ei nu au avut fotografii atat de expresive de la Columna. Mi-a adresat multumiri in mod public si, la intoarcerea acasa mi-a adus un cadou si mi-a spus ca spre acest domeniu trebuie sa ma indrept. Mi-a incredintat o misiune care avea sa schimbe radical viata mea. Apoi din nou am avut ocazia sa ma intalnesc cu nemtii pregatind expozitia “6.000 de ani de civilizatie in spatiul romanesc” in care trebuia sa mearga obiecte de patrimoniu la Frankfurt. Echipa de acolo a venit, a analizat toate posibilitatile si nemtii au spus ca au nevoie de un fotograf din Romania. S-au dat cele mai mari nume cunoscute de la Miclea la Dinescu, dar ei au vrut sa vada si altceva, nu ii interesa atat de mult cartea de vizita. Era prin 1992. Si primesc telefon: “Trimite-ne trei diapozitive la Insitutul National de Arheologie, maine”. Am raspuns ca pot sa trimit 30, nu doar 3. Dar ei nu vroiau decat 3. N-am putut sa dorm noaptea, era ora 1.00, fumasem un pachet de tigari si ma gandeam de ce numai 3. Am inteles mai tarziu: ma obligasera sa ma privesc cu maxima exigenta si sa ma prezint in trei imagini. Au vazut, m-au chemat si m-au intrebat care sunt conditiile contractuale. Intram, pentru prima data in viata mea in spatiul capitalist. Am vrut sa las la latitudinea lor, dar mi-au cerut sa stabilesc eu. Am facut niste socoteli, dar au majorat ei suma, li s-a parut meschin ce le cerusem. Atunci am iesit prima data in Occident, la Frankfurt.  

 

Si Tezaurul de la Pietroasa cu care ati rupt gura celor de la “National Geographic”?

  

Sigur ca a urmat o serie de proiecte si un prim catalog in care am o imagine cu Valea Oltului la intrarea la Cozia. Imaginea a facut obiectul unor discutii extraordinar de interesante pentru mine, fiindca nemtii au analizat si au vazut ca daca se transleaza cele doua jumatati ale fotografiei rezulta harta Romaniei. Am mai avut si alte experiente la limita norocului. Un calendar cu obiecte de patrimoniu din Muzeul National dus cadou la Institutul de Arheologie din Berlin a fost remarcat de director care a spus “Este absolut extraordinar, vreau sa-l cunosc pe acest baiat!”. Facusem albumul “Crestinism. Primul mileniu in Romania”, cu prilejul vizitei Papei, pentru care primisem aprecieri de la Vatican. Dupa o vreme, de la Berlin mi s-a facut propunerea sa lucrez impreuna cu cei mai importanti cercetatori din arheologia europeana la o lucrare cu marile tezaure ale Europei. M-am uitat asa putin suspicios si am intrebat daca m-au ales ca mana de lucru mai ieftina. A fost o indrazneala cam mare din partea mea, omul s-a simtit ofensat si mi-a dat un raspuns care m-a facut sa intru in pamant de rusine:”Domnule, va monitorizam de trei ani de zile, avem toate albumele la care ati lucrat, comisia institutului a decis ca dumneavoastra sa faceti fotografiile”. Proiectul nu s-a realizat fiindca nu s-au strans banii necesari, dar cel putin m-am axat pe tezaurul nostru cel mai de seama, Tezaurul de la Pietroasa.

 

Pentru a poza tezaurul de la Pietroasa e suficient un aparat bun?

 

Mai intai, ca sa privesti asemenea obiecte ai nevoie, pe langa instruire si de cultura si de o psihologie aparte. M-am gandit ca obiectele acestea trebuie insufletite.”Closca cu puii de aur”, pe care eu am botezat-o “Maiastra” dupa Brancusi, fiindca intre cele doua exista similitudini uluitoare, mi-a solicitat, pe langa cunostinte despre fotografie, o pregatire tehnica speciala, o pregatire artistica, de cromatica si am avut nevoie de documentare. Nu te poti duce acolo pur si simplu si tac, tac, faci poza. A fost o emotie cu totul speciala pentru mine sa studiez Tezaurul, care a apartinut unei capetenii. Dincolo de bogatie, fiindca totul e aur si pietre pretioase, este realizarea artistica iesita din comun. Daca va uitati bine, vedeti ca lipseste piatra dintr-un ochi al Clostii, si atunci am cautat ca prin efect intre fundal si lumina sa se creeze sentimentul ca ea se uita la tine.

 

Cat va invartiti in jurul unui obiect?

 

Sunt situatii in care o fotografie dureaza secunde, cum este un peisaj cu Basna in care am avut la dispozitie 30 de secunde in care trebuia sa compun imaginea, sa surprind minunea fara sa perturb clipa aceea inegalabila a naturii. Nici o regie nu ajuta sa faci un instantaneu cum mi-a reusit atunci. Sunt insa situatii cand studiul ce precede fotografierea dureaza ore. Cand am lucrat la proiectul Ceramica de Cucuteni cu prof.dr. Alexandrescu, m-am dus la Piatra Neamt, am stat vreo trei saptamani, am cerut o camera in muzeu, sa fiu in permanenta cu aceste obiecte, pentru ca este o lume misterioasa, e ceva fascinant pe langa cromatica, pe langa compozitie, simti ca se ascunde ceva. Cand am pus mana pe “Ganditorul de la Tarpesti”, am fost de-a dreptul fascinat, fiindca este o lucrare cum eu n-am mai vazut. Este un om slab, spiritualizat, cu mainile alungite tinute sub barbie si privirea catre divin. Am stat sa studiez vreo patru zile, directorul muzeului, dl. Dumitroaie, tot voia sa puna statueta in vitrina, ca e fragila, iar eu ii spuneam ca nu sunt pregatit. Perechea “Ganditorul si femeia sa”, asa cum au intrat ei in literatura de specialitate, exprima altceva care iti isca o multime de intrebari. Vezi un om ingandurat, dar puternic, musculos, se vede ca are contact cu lumea fizica, probabil un om instarit, dar care traverseaza o intamplare de viata foarte dura – s-a intamplat ceva, au pierdut ceva din ce aveau – si el este foarte preocupat. Femeia, corpolenta, voluptoasa, se uita cu disperare la barbat, parca amintindu-i ca este prezenta, ca este acolo. Statuete ca acestea sunt idoli, cu o reprezentare fara echivoc: femeile au intotdeauna picioarele lipite, barbatii desfacute. Daca nu studiezi si nu stii, imaginile pot sa ramana nerelevante pentru civilizatia careia ii apartin. De exemplu, “Carul de la Bujorul”, e o inventie fantastica pentru omenire: este un vas metalic turnat printr-o tehnologie necunoscuta care, in conditiile actuale, s-ar face doar prin turnare sub presiune si injectie. Acolo intalnim inserarea fierului in bronz ca ornament la roti sau, pentru prima data, piulita si surubul care, culmea, functioneaza si sunt realizate din turnare. Este un miracol pentru perioada din care provine obiectul, iar eu am vrut ca acest miracol sa poata fi sesizat si de cei care privesc imaginea.

 

Ce n-ati putut fotografia, ce nu v-a iesit cum ati sperat?

 

Chiar la tezaur a fost un calvar din cauza ca a fost oprita apa si mai tarziu a venit cu nisip, care risca sa-mi strice complet filmul, dupa ce reusisem sa iau imaginile visate. La Muzeul National din Cluj a trebuit sa ma intorc pentru o singura piesa mica de argint care urma sa apara intr-un album din Stockholm. Dar poate cel mai rau mi-a mers la Adamclisi, unde am vrut sa fotografiez monumetul restaurat. In Dobrogea cerul e de plumb, fara expresivitate, deci cum sa pui in valoare momentul fara putina culoare. Am stat trei zile si am luat imagini moarte. A treia zi, pe la ora 11.30, am hotarat cu disperare ca trebuie sa plec cu imaginile pe care le-am facut. Si, dintr-o data, ca la Hollywood, am avut decorul pe care-l asteptam: s-a acoperit cerul de nori si au iesit niste fotografii frumoase, animate. Fotografia de peisaj presupune o participare a naturii si totul este si noroc, si rabdare si credinta.